Din amonte în aval

Din amonte în aval
Insul, cu suflul, raţiunea şi graiul sau,
Biped-
Animal social,
Îndumnezeit,
Darwinan, o prelugire a maimuţei,
Fără de libidoul Freudian=Ø
Descartes, s'il vous plaît!
Metafizic şi doxologic,
Decadent, imprudent, efervescent,
O viaţă de Renoir.
Măr, rai, iad,
Pudibond,
Excrement.
Şi de la capăt iar, din amonte în aval
Pământ fertil, se naşte iar, din solul terra rosa,
O hrană pentru viermi.

Sunt un orb

Fericirea nu îmbracă nimic,
Din contra, e călita, o ceapă călită, ce îşi pierde din savoare,
Te face să te dezbraci şi să intri la dus după ce o găteşti şi abia apuci să o guşti;
Sau poate are armata făcută şi merge cu tălpile goale, rătăcind.
De cele mai multe ori e beată,
O beţivă notorie care bea idealistic şi nici nu se resimte,
Sau pur şi simplu e de sine stătătoare,
Ca un lac adânc.
Şi pentru că nu curge valuri, nu-i primejdioasă,
Deci nu te paşte ci curge lin.
Poate e un lac glaciar şi dacă alegi să te speli pe faţă, te îngheaţă.

Prin ochii mei, deseori, nu a trecut decât orbeşte,
Nici măcar n-am fost o gazdă bună, ştiu.
Pentru că am avut-o, o am, şi are un culcuş comod la mine-n trup şi gând
ÎI cer chirie mult prea scump.

Să nu se ia, să nu se ducă.
Să nu ajung să cred că-i o nălucă.

(de cele mai multe ori sunt un orb,
De cele mai multe ori latura mea umană nu vede detaliul
Nu simte subtilitate unei stări de bine, dar râvneşte spre ea, sufocând-o între mâini)

Astăzi am fost fericit,
Astăzi am deschis ochii şi am simţit.

Când insul mută ţări şi mări

Mi-am pus un petic de mândrie la naftalină,
Şi mi-am promis să-l scot când gândul îmi va fi matur iar părul nu demult cărunt.
Îl voi coase şi îl voi purta pe haina cea mai dragă,
Cum poată regii blazonul casei regale de secole întregi,
Voinţă.

Căderea blocului de chiciură

Papucii mei de ceară
Vor păşi hotărât până ce se vor topi.
Tălpile mele, pline de bătături,
 Vor continua să se călească
Pe smoala încinsă a unui august de cuptor,
Iar crema lor va fi neaua pură decembristă la primul aşternut,
Căzând agale, ici-colo în zori.
Pensionate timpuriu,
Cutremurându-se de dorul unui alergat la trap,
Le voi spăla în roua florilor de trandafir,
Ce am s-o sorb ca amintirea unui om ce-a fost odată viu.
Îmi văd şi pasul zdruncinat şi fuga încetinită,
De gândul ce mi-l naşte mintea şi conştiinţa biciuită
De tot ce ar fi trebuit să ard în pas de talpă vehementă ce apa nu a stins la timp de teamă pentru secetă.
Îndemn la fugă spre neant pe orice ins cu suflet-
 Călcaţi cu toţii în picioare pământul arid şi solul umed.
Trăiţi!

Avion cu motor ia-mă şi pe mine-n zbor

De puţine ori se întâmple să nu-mi pese. Duminicile de obicei, sunt fără noimă, în simţământul meu, corpul şi mintea simt o odihnă presetată, de-a dreptul dătătoare de agitaţie fără explicaţie. De fapt, cred că e nevoie de nou. Cred cu tărie că oamenii se vindeca prin "a vedea", sau dacă nu se vindecă atunci se domolesc, strict cât să nu clacheze. Azi mi-aş dori să fiu un pion şi cineva să joacă şah cu mine, să mă plimbe pe mapamond, oriunde, atât cât să - mi obosesc mintea prin alergătură, să simt altă climă, să văd ceva ce n-am mai văzut. Papilele mele gustative să simtă un gust nou, principiile mele să se izbească virulent de o nouă civilizaţie iar ceea ce am trăit până acum să aibă loc de o răsturnare de situaţie. Brusc "nevoia" de până acum să fie percepută ca un confort de categoria I, să înţeleg că mecanismul robotizat aproape nesimţitor capăta sens cumva.

Ce idealuri...

Cum să-mi arunc rucsacul în spate şi să strig: "pe cai ca se filmează?"

Cumva, fără nepăsare, fără viziune şi previziune. Aici am pus punctul pe "i". Asta-i sarea de pe rană. Un act individual de curaj atrage cu sine o dovadă de laşitate neînţeleasă.

Mereu îmi spun că piramida nevoilor nu e concepută cum trebuie. Hrana pentru bunăstarea fizică e mult inferioară hranei pentru bunăstarea sufletului, în cazul ăsta, cum ne îndeplinim nevoia absolută?

Auzul, vocea, strigătul toate simt nevoie de confirmare, de ascultare dacă nu şi de înţelegere, toate fac parte din buna funcţionare spirituală.

Unde-i spiritul, unde e?

(A FI FERICIT CU PUŢINUL PE CARE ÎL AI, NU E DECÂT CONVINGEREA UNEI STĂRI MATERIALE CE TE ŢINE PRIZONIER DEPARTE DE SPIRIT, MAI EXACT, UN FEL DE RĂZBOI RECE ÎNTRE RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ)

Război şi pace sub carapace

Azi am decis să mă retrag în carapacea mea.
Azi sunt o ţestoasă şi îmi doresc să fiu undeva pe un ţărm de mare,
Unde apa-i limpede şi primitoare,
Iar eu să dau din înotătoare după ce apusul cade şi totul e mai liniştit în jur iar natura îşi urmează cursul.
Îmi duc carapacea veacului pe spinare, e grea şi doare, e neînţelegătoare, mă oboseşte şi mă apăsa, mă face să am viitorul gând al vreunui viitor regret,
Mă face să mă-ntreb, intru în ea, ies din ea, dar nici cum nu pot să o las,
 Viaţa asta, traiul ăsta;
Sunt eu cu ea, iar undeva în penumbră alte miliarde de ţestoase duc acelaşi trăi,
Ridate şi întrebătoare.
Cu toate astea suntem atât de individuale, dezinteresate şi dezbinate.
Vedem un singur drum, o singură cale, setate doar pe bunăstare.
Ne mişcăm încet şi-a gale,
Uneori ne intra o aşchie pe sub carapace şi ne doare,
Până ce rana se cicatrizează şi casa devine iar casă şi gândul acelaşi trist, sec şi rutinos.

Războiul acesta oboseşte, individualismul fiecărui ţestoase e de tip extremist.
Ducem acelaşi război, pe acelaşi front,
Fiecare cu carapacea ei, scârbite şi retrase de tot ce-nseamnă "apropiere"

Eu ofer zâmbetul meu măcar unei persoane, în fiecare zi.
Rar se-ntâmplă să-mi fie returnat,
Rar se-ntâmplă să prind loc liber în autobus,
Fără ca un bătrân plin de frustrări să mă ridice cu forţa şi abuz.
Îl las, mă enervez şi mă retrag în carapace
Şi mă-ntreb,
Cum se face să ştiu prea mult din ce nu ar trebui să ştiu?
Ce simplu era când îmi duceam carapacea pe la 6 ani,
Era atât de fină, netedă, iar paşii mei erau mai joviali
Mergeau spre nicăieri cu ţintă sigură.
Îmi vreau sufletul înapoi,
Nu pot să mor o ţestoasă ridată, bătrână şi înţeleaptă,
Vreau să fiu prima ţestoasă care va preda casca de război,
În lumea asta moartă,
Şi care se va lepăda de tot acest noroi şi reguli de armată.
Eu pot zâmbi,
Eu sunt ţestoasă liberă şi jovială

Voi fi şi mâine şi până când va fi să fie...

Sub carapacea sufletului meu, naivitatea e ridicată la rang regal de bunăstate,
E ca o entitate,
Ce nu ar trebui să se dizolve pe treptele clădirii în care recrutaţii de război,
Primesc un 10 de bun venit: spital, felicitari şi flori.
-Naivitatea pruncului abia născut-

Portal

"Sisoie se suie seara sus să sară sigur scara singur",  aşa răsuna liniştea pădurii iar fiecare camarad de drumeţie întâlnit pe drum saluta respectuos şi colegial cu "bună ziua şi un entuziasm vizibil, o regulă de conduită ajunsă cod de maniere în turism.
Duminică, timp de câteva ceasuri m-am bucurat de liniştea deplină şi sălbăticiunea naturii combinată perfect cu cromatica toamnei, o toamnă blândă şi veselă; aş putea să o personific ca fiind mângâietoare. Uneori, unele expresii sau vorbe mi se par prea uzate sau aleg să le ignor din cauza uzantei lor ce le elimina adevaratul sens. Expresia "covor de frunze" a fost atât de reală şi palpabilă în această scurtă drumeţie prin Cheile Turzii, încât aveam impresia că păşesc prin sufrageria unui mansion din secolul XIX. Acustica era ca într-o sală mare şi goală pregatita de vals, practic toată panorama, "decorul", erau de-o linişte mortuară, dar atât de hrănitoare sufletului. Am simţit cum nisipul din clepsidră a uitat să se mai scurgă. Apoi am dat peste o casă mistică, în care şi pe care natura a modelat-o după cursul ei, de-o frumuseţe extraordinară, mi-am revăzut tot entuziasmul copilăriei, cum îşi vede condamnatul la moarte viaţa prin ochi. Am zăbovit niţel privind pe după pereţii de lemn cu gândul. Mi-am amintit de realismul magic al lui Garcia Marquez, dacă i-aş fi păşit pragul sunt convinsă că întâlneam diferite vietăţi, de regn divers care împărţeau bucuroase un "acoperiş". Am simţit cum deodată lumea prinde alt contur altă viziune, acolo, în simplitatea naturii şi m-a cuprins tristeţea întoarcerii în calvar, în muşuroiul acesta urban, în junglă aceasta virusata, de ce nu putem fi mai buni şi mai interesaţi de bunăstarea sufletului si a gandului? Poate că ne lipsesc copacii, oxigenul, poate că acum vedem hârtia pe care scriem şi prin ea ştim că există copacul, am uitat ce contururi deosebite şi siluete formează o pădure în liniştea apusului. Ce mult mi-ar plăcea ca detaliile liniştei sufleteşti să ne guverneze existenţa şi să alunge betonul zidit în fata sufletelor. Cum ne necăjim singuri într-un haos urban fără de cusur doar pentru a fi lei feroce făr' de coama şi regat...